„Patul lui Procust, femeia” ?!

- devieri de la „Decoct de femeie, varianta Camil Petrescu” de Corina Sabău, (revista „Familia” 7 dec. 2021, colecția „Personajul antipatic din literatură”) -

... Și asta era mentalitatea epocii anilor '30, mentalitate care a durat până în secolul 21, nu numai în România. Manualele școlare ar trebui să explice acest fapt evident: Camil Petrescu în ipostaza Gheorghidiu ilustrează mentalitatea epocii lui, nu a epocii noastre. Pentru un cititor din Spania anului 1970 (nu doar 1930), de ex., Gheorghidiu n-ar fi fost foarte șocant, ăsta era șablonul atunci, asta era mentalitatea, implicit normalitatea: sexismul, misoginismul, homofobia. Erau normale în mentalitatea epocii, din păcate. Citatele din Ultima noapte..., izolate astfel, sunt șocante. La vremea lor, probabil n-au revoltat (oficial) pe nimeni. Nu știu să fi protestat cineva în anii '30 pe subiectele astea; n-aveau cum: cuvintele „sexism”, „homofobie” nici nu existau atunci, nu existau conceptele. Misoginismul - da. Gheorghidiu a fost perceput ca un personaj misogin, dar nu și de autorul însuși, fapt care-l face pe Camil Petrescu nu doar autor de personaje misogine, ci scriitor misogin de-a dreptul. Misoginismul n-a murit nici azi, nu va dispărea decât odată cu planeta. Mă uit la unele reviste literare românești și văd numai nume de bărbați-scriitori (preponderent în cele ce țin de Uniunea Scriitorilor); unele pun și poza autorilor și tot ce vezi sunt numai poze de fețe de bărbați, încât te întrebi: în România femeile nu scriu? România n-are decât vreo trei femei-scriitoare?

De altfel, cel mai oribil exemplu de misoginism în literatura recentă este Horia Gârbea Căderea Bastiliei unde și-a permis să persifleze în cel mai vulgar mod persoane reale. Cât m-a scârbit atunci, la publicare, această cărțulie îngrețoșantă de o mitocănie cruntă și de o vulgaritate atât de respingătoare încât de atunci nu-l mai citesc în veci pe Gârbea. Mizeria asta tipărită a fost considerată roman. Și acest așa-zis roman a fost aclamat de critica literară - constat și azi, cu perplexitate. De ce? Pentru că își bătea joc mitocănește de o femeie critic literar. Andreea Deciu era, la vremea aceea, cel mai talentat tânăr critic literar pe care l-ar fi putut avea țara asta, era femeie și infinit mai cultă, educată, academică, decentă decât toată adunătura Gârbea&comp. Un adevărat afront pentru misoginii literați, nu? Și se văicărea critica literară că vai, nu mai avem critici tineri promițători etc. Niște ipocriți misogini.

Revin. Astăzi, Gheorghidiu e, clar, un „personaj antipatic”, dezgustător, penibil. Și mă întreb, ridicat de atâta vreme la standard de model de personaj masculin, câte minți de cititori (nu doar de liceeni) o fi contaminat, câți tineri se vor fi format, în trecut, pe calapodul ăsta toxic (eu cunosc câțiva). Astăzi, am senzația că mă uit la un portret în mișcare doriangrayesc din care, în vremea liceului, nu văzusem decât începutul: frumusețea. De fapt, hidoșenia de azi nu e consecutivă frumuseții de ieri, sunt întrețesute. Ce s-a schimbat este el punto de mira. Punctul din care privim, nu punctul de vedere. Punctul din care privim de pe axa timpului. Punto de mira al nostru de acum nu era posibil pentru Camil Petrescu, nici pentru cititorii contemporani lui. Iar lentila prin care privim - bănuiesc că e arta scrisului petrescian cea care contează azi pentru manualul școlar de literatură, tehnica romanului (inovator la vremea lui), nu promovarea defectelor umane ale personajelor de ieri drept calități umane azi. De fapt, habar nu am ce scriu manualele azi despre Camil Petrescu.

Deviind de la subiect și generalizând, mă întreb care dintre standardele lumii noastre de azi, mâine vor fi considerate toxice. Și care dintre operele literare considerate azi ok, mâine vor fi „anulate”. Cancel-culture îl scoate și pe Shakespeare din curriculum pentru că era, precum Camil în ipostaza Gheorghidiu, „rasist, sexist, homofob” etc. De ce să-l judecăm pe Shakespeare (ca sumă a personajelor lui; dar unde se termină scriitorul și unde începe personajul, sau este scriitorul suma personajelor lui?) după standardele sociale ale lumii noastre din clipa asta? De ce-i cerem să fi fost vizionar peste fire și să se fi aliniat political-correctness-ului secolului 21? Cum rămâne cu standardele literare? Cum ar arăta literatura lumii fără Shakespeare? Magnitudinea scrisului lui e replicată azi în vreun op? De ce executăm scriitorul secolului 16 fiindcă ne-a deranjat principiile morale în secolului 21? Nu este scriitorul oglinda lumii contemporane lui? Și ce scriitor e acela care scrie cu spaima de a nu deranja political correctness-ul lumii în care trăiește? Sau, absurd, al lumii care va urma după el? Judecăm lumea trecutului, ideologiile trecutului, mentalitățile trecutului, dar ce-avem cu scriitorii? La urma urmei, ce mai e un scriitor?

Eu cred că e greșit și să judecăm nu numai o operă literară, ci chiar o bucată de istorie prin mentalitatea noastră, de acum; trebuie să vedem care era mentalitatea atunci. În general, se uită acest lucru și se judecă trecutul după mentalitatea de azi. Mă amuză teribil filmele de epocă forțate pe etalonul prezentului: creează personaje hilare, vizionare peste firea epocii lor și care n-ar fi putut exista la ora aia, n-ar fi fost în firea lucrurilor de atunci. Ce-ar fi să-l disprețuim pe Regele Arthur că n-a pus și femei printre cavalerii lui. Ce-ar fi să avem de la el pretenția să fi fost vizionar peste fire, să se fi oprit și să fi spus: „hold on, folks!, suntem intolerabil de barbari, trebuie să facem urgent democrație (chiar dacă în timpurile noastre încă nu există), trebuie să punem un anumit procent de femei în Masa asta Rotundă, niște africani, niște chinezi, niște indieni și niște musulmani neapărat, chiar dacă nu avem vreunul prin preajmă, și, în general, câte un reprezentant din toate minoritățile de toate felurile ale planetei – indiferent că are calități de cavaler sau nu, fiindcă am eu informații că în secolul douășunu o să fie politically incorrect să nu facem asta și ne vor judeca. Trebuie să dăm afară niște cavaleri adevărați, capabili, și să-i înlocuim cu niște persoane total nepregătite și nepotrivite job-ului, al căror singur merit este că sunt o minoritate, altfel o pățim ca Shakespeare. De asemenea, toată lumea trebuie să țină câinii în casă de acum încolo, indiferent de anotimp, pentru că, dacă îi vom ține pe afară și dacă nu îi vom plimba prin parc de trei ori pe zi, se va zice: vai cum își băteau joc de animale pe vremea aia...”

Revenind la Camil Petrescu, am avut, acum vreo 8 ani, această mare revelație: fără Cella Serghi, Camil Petrescu ar fi publicat un rateu de Patul lui Procust, un roman subțirel, misogin și care n-ar fi făcut, ever, istorie. Îi scriam despre asta unui prieten, atunci, în 2014:

„Am cumpărat, din Târgu-Mureș, dintr-un anticariat (pe lângă Infamiile alea Mărunte ale grecului Panos Carnezis de care ți-am zis) și Cella Serghi - Pe firul de păianjen al memoriei - memorialistică, cum spune și titlul. N-o citisem până acum. N-am prea știut că ea fusese foarte îndrăgostită de Camil Petrescu. Și uite-așa am aflat cu stupoare că (și mă întreb de ce nu mi-a spus nimeni lucrurile astea la ora de literatură?):

- inițial, romanul lui Camil Petrescu se numea Patul lui Procust, femeia ! Uaah! Disgusting! Probabil cea mai misogină definiție a femeii ever!

- Doamna T. nu exista! Și nici, how shocking!, Fred Vasilescu, și nici povestea lor. Exista numai povestea lui Ladima, ăsta era tot romanul. Mărețul personaj feminin al romanului era „vulgara” Emilia. Fără Doamna T. și fără Fred, romanul ăsta ar fi fost un mare flop (cum zic englezii). Pe mine mă scotea din sărite povestea lui Ladima, mi se părea nu doar secundară, dar chiar în plus, Camil nici n-ar fi trebuit să o includă în roman (cu atât mai puțin să facă un roman din ea). Cam asta credea și Cella despre roman, atunci când Camil îi dă manuscrisul să-l citească: „Emilia e prea vulgară” și în roman trebuie introdus „un personaj care să compenseze vulgaritatea Emiliei”. Camil se opune: „ar trebui să scriu un alt roman”, că nu, că lui îi place așa cum e, bla-bla. Cella insistă. Îi dă lui Camil ideea de a o aduce în roman pe Doamna T., și anume: scrisorile ei - își amintește de scrisorile astea pe care Camil le publicase ca texte de sine stătătoare într-o revistă, Cetatea Literară, niște scrisori scrise de Camil ca să umple un spațiu, adică o inventase pe Doamna T. accidental ca să umple un spațiu gol de revistă...! Scrisorile astea sunt vii, „numai prin cele trei scrisori și personajul deja există”, spunea ea, Cella (ah, ce înseamnă să-ți citească cineva manuscrisul și să-ți dea o idee bună!). Tot ea i-a făcut cunoștință și cu „Fred”, era un amic de-al ei, aviator. Nu mi-aș fi imaginat ever că Doamna T. și Fred Vasilescu n-au fost ideea lui Camil. Hmm. Dar Cella - ce revelație să o descopăr!

Concluzia: fără Cella, Doamna T. ar fi rămas îngropată forever într-o revistă literară moartă demult, n-ar fi existat în literatura română, și nici Fred Vasilescu n-ar fi existat, și nici Patul lui Procust. Ei doi și cartea există numai din întâmplare, accidental, pentru că Cella a citit manuscrisul romanului în timp ce Camil îl scria, și pentru că și-a amintit de „scrisorile” alea. Camil n-avea nici o intenție să facă din Doamna T. un personaj forte vreodată. Nici nu se putea exemplu mai bun de feminism adevărat, genuin, neprogramat: fără Cella, femeia în literatura de până atunci, scrisă de bărbați (inclusiv Camil), ar fi rămas o caricatură (cu ceva excepții). Well done, Cella! Însă iubirea ei pentru Camil* mie mi se pare înnămolitoare, nu revelatoare - nu cred că e hârtia de turnesol care i-a scos la suprafață talentul de scriitoare, așa cum e convinsă ea: că, fără Camil, ea n-ar fi existat ca scriitoare. E mai degrabă invers: Patul lui Procust, și implicit Camil, n-ar fi existat, fără Cella. Totuși, cum de s-a putut îndrăgosti de un scriitor atât de misogin?! În fine, mă bucur că, așa cum Cella nu a lăsat „scrisorile Doamnei T.” să se piardă, tot ea nu a lăsat să se piardă mărturia ei despre Camil, ci a scris memoriile astea. Ba chiar, ce idee trăznită: dacă „scrisorile” sunt scrise, în realitate, chiar de o femeie și nu de Camil?! Ah, ce roman ar ieși din ideea asta...”

*Mă feresc de obicei să comentez pe tema marilor iubiri (sau micilor iubiri), însă nu mă pot abține să n-am nedumeriri - și astfel ajung la un posibil alt „personaj antipatic din literatură”. De exemplu, dacă l-aș putea întreba vreodată pe Gabriel Liiceanu ceva, l-aș întreba asta (legat de un text al dumnealui, Ca să nu mor bou): Alexandru Dragomir este cel pe care l-a iubit și pentru care a suferit fatal Jeni Acterian; în fond și în fapt - îmi ziceam eu, citind jurnalul ei prin anii '90, și fără să am habar, la vremea aceea, cine era misteriosul „S” -, un misogin feroce, enervant, arogant, îl uram pentru că o chinuia pe Jeni, un plin de sine, un inuman, îmi ziceam; pentru ca, recent, să aflu că era un mare filosof, gânditor etc. - cu atât mai șocant. Mă întreb acum, când se știe cine era el, dacă, în acele „seminarii private” despre care povestiți, când v-a vorbit despre „bărbat și femeie” (una dintre acele „crase banalități metafizice”), a spus ceva care ar fi putut fi legat de Jeni? Mă întreb dacă a vorbit vreodată cuiva de Jeni. Mereu m-am întrebat cum o vedea el pe ea, el – „S.” sau „Sănduc” din jurnalele ei? Cum se face că (și făcând abstracție de iubire), întâlnind o astfel de persoană extrem de inteligentă, umană și morală ca Jeni, acest „S.” (o instanță - morală, bănuiesc - atât de înaltă încât, vă citez: „Dragomir era singura instanță de care Noica se temea”) a avut față de Jeni „o lipsă elementară de umanitate” (cum spune Jeni în Jurnal)? Cum se face că această „instanță” atât de înaltă era văzută de Jeni astfel: „Am făcut-o ca să nu am pe urmă îndoială în mine că poate existenţa nu e această levitabilă şi fascinantă otravă, ci ar fi putut fi un simulacru de Paradis… Simţeam cum se stinge în mine tot ce ar fi putut fi mare în această legătură… Ratez şi asta în viaţă pentru că omul din faţa mea e un omuleţ. E un omuleţ tare lipsit de dimensiuni, plin de orgoliu mic, de demnităţi mici, de dorinţa de a fi interesant. Ce să faci, dacă e atât de greu ca un om să fie simplu şi autentic, cald şi adânc… Ce să faci dacă omul e atât de rar mare. Dacă n-a simţit că nu era momentul să aibă dreptate sau să sublinieze asta, ci să înţeleagă şi să iubească.” Sau: „Asta-i viaţa cu S.: [...] Mă iubeşte cu furie, cu gelozie, cu caracter urât.” Nu e de mirare că, în final (când în sfârșit îl numește cu numele întreg) „Alexandru stă în mine ca un mort de aseară. Mi-e scârbă că o scriu, dar asta e. A murit ieri după-amiază, dar hoitul e încă acolo. Privesc melancolic la el și mi se pare neverosimil că a murit, mi se pare ciudat că nu învie, așa cum faci în fața oricărui mort. Privesc ca la o experiență de laborator, dar m-am detașat. Sunt iar singură și liberă și indiferentă în absolut. [...] E bine să simți că un om nu mai are putere asupra ta. Să simți că orice ar face nu vibrează în tine. Nu te mai poate face să suferi.” (sublinierile îmi aparțin; eu sunt din generația Jeni, o întreagă generație care a descoperit-o atunci, a admirat-o, sau cel puțin așa am eu impresia: că eram multe cele care o adorau pe Jeni cea lucidă și extrem de inteligentă)

În Declarație de iubire (Gabriel Liiceanu, Humanitas, 2015), Jeni e menționată de două ori, o dată ca apucându-se să-i citească pe Kierkegaard și pe Heidegger „ca să aibă acces” (!) la Alexandru Dragomir - fals, oricine a citit-o pe Jeni știe că ea n-a citit și studiat niciodată ca să impresioneze pe cineva sau, oribil spus, „ca să aibă acces” la cineva; Jeni era opusul absolut al oricărei superficialități, ipocrizii, fațade; în plus, remarca asta sună a „Ela începuse să frecventeze, de dragul lui [Gheorghidiu], cursurile Facultății de Filosofie” -, și, a doua oară, în fraza „ecouri ale unei secvențe amoroase chinuitoare se află în jurnalul lui Jeni Acterian, unde, către sfârșit, apare un misterios S. ale cărui irupții fulgurante urmate de prelungi absențe o umplu de angoase și perplexitate pe tânăra autoare”. Adică povestea asta de iubire (care nu apărea deloc „către sfârșitul” jurnalului ei, ci e o poveste care a însoțit-o bună parte din viață) aproape fatală pentru Jeni era, de partea cealaltă, numai „o secvență amoroasă”...?! Hmm. Și, în logica asta care sună un pic a filozofia (la masculin) e întotdeauna deasupra (a orice - inclusiv a moralității), desigur că sintagma de mai sus intră în discursul lui Dragomir despre „bărbat și femeie”, și nu era decât una dintre acele „crase banalități metafizice”...? Hmmm. Jeni Acterian, această Doamna T.

***

Epilog: subiectul a revenit în discuție zilele astea, în pandemie și psihoza antivaccin. O prietenă (posibil cea mai mare admiratoare pe care Jeni o va fi avut vreodată, îi căutase și mormântul, îl vizitase pe Arșavir Acterian cât mai era în viață etc.) găsind scuze antivacciniștilor „intelectuali”.

Eu: Numai fiindca unii sunt fara îndoiala minți strălucite, genii, nu inseamna ca TOT ce vine de la ei e dincolo de îndoiala si fara cusur. Mie mi se pare ca a cauta profunzimi in fenomenul nevaccinarii la romanii majoritar nevaccinați numai fiindca niște minți strălucite sunt împotriva vaccinului, e cam ce face Liiceanu in citatul din Declarație de Iubire faza Dragomir-Jeni.

Ea: Nu, in cultura nu se fac astfel de judecati. Cei care l-au cunoscut pe Dragomir nu i-au facut un asemenea proces, ci au fost impresionati de calitatea gandirii lui. Nu putem intra in problema asta (am avut-o si eu, ca mirare), poate omul s-a schimbat, s-a maturizat, s-a inteleptit, poate sunt lucruri pe care nu le stim. Si nu cred ca era obligat sa-si faca mea culpa in public pentru povestea cu Jeni. Ce facem, ii luam la rand pe Cioran, Eliade s.a.m.d. pentru cum s-au purtat cu femeile?

Aiiii, nu credeam că asta se putea întâmpla vreodată: ea trecuse de pe partea Jeni (unde fusese întotdeauna, o admira necondiționat) pe partea Dragomir. Ceva e nelaloc. Ce semnifică pentru ea linia Dragomir-Cioran-Eliade- hmmm alții....?

Eu: Da. Exact. Cum s-au purtat cu femeile, sau cu cei din jur. Acolo e proba inaltelor instante morale care sunt: cum se poarta cu ceilalti. ...Si la ce-i va fi folosit lui Jeni, pe lumea ailalta, ca intre timp Dragomir s-a maturizat si inteleptit daca a fost neom cu ea in timpul vietii ei? Or fi lucruri pe care nu le stim, dar e cert ca, la clipa aia de atunci, el n-a fost decat un inuman cu ea. Faptul ca Dragomir a fost o minte stralucita sterge suferinta lui Jeni? Si n-avem dreptul sa-l judecam pentru ce i-a facut atunci, ca om, nu ca opera filozofica 😃? Zici ca „in cultura nu se fac astfel de judecati”, dar eu nu vorbeam de cultura ci de o intamplare de viata. Acolo e adevaratul caracter al oricui. Nu „Alexandru Dragomir si Jeni Acterian”, ci „un barbat si o femeie”. Cum chiar Dragomir zice: „barbat si femeie” - „o crasa banalitate metafizica”... Intr-adevar.

Aici a urmat o tăcere. Iar eu m-am oprit din conversație. Auzeam distinct un clămpănit de foarfece. În jurul cărui cap?! Foarfecele corectitudinii politice exagerate ciopârțind de zor prin literatură, de la contemporani la mitologia greacă, și un cor (antic) indignat în surdină: „cum naiba de zeii ăștia din Olimp nu auziseră de political correctness?!”. Ah, acest „pat al lui Procust” contemporan...

(nu știu de ce în română e „Procust”; în greacă e „Prokroustes” iar în engleză „Procrustes”; româna a pierdut „r”-ul pe drum)